Este posibil să localizăm locul concret din creier în care se găsesc instinctele, aceste comportamente moștenite care permit animalelor să supraviețuiască? Trebuie să admitem că da, potrivit unui studiu care este publicat astăzi și care a identificat regiunile în care se activează diferite aspecte ale instinctului de vânătoare. Cercetătorii universităților de la Yale și Sao Paolo au mers și mai departe , arătând că, stingând și aprinzând acest instinct ca pe un întrerupător, este chiar posibil.
La activarea acestui grup de neuroni, șoarecele studiat se lansa la vânătoarea oricărui obiect. La dezactivare, nu putea nici să-și mai muște prada.
”Am descris pentru prima dată cum rețelele conectate din creierul mamiferelor formează un comportament complex de supraviețuire, și anume, vânătoarea de pradă”, explică în Materia autorul principal al acestui studiu, brazilianul Ivan de Araujo. După cum explică acest neurolog de la Yale, descoperirea contribuie la înțelegerea noastră despre cum poate creierul mamiferelor să rezolve simplu și automat, sarcini complexe calculate,cum ar fi cea care implică vânătoarea: o secvență ordonată de mișcări care necesită o mare coordonare pentru a fi efectivă. Vânătorul trebuie să fie eficient pentru ca acest instinct comun speciei sale să-și îmbunătățească opțiunile de supraviețuire.
Cercetătorii, care își publică rezultatele în revista Cell, au reușit să localizeze și să domine acest instinct de prădător la un grup de șoareci. Aceste animăluțe nu sunt chiar niște prădători de prima mână, dar cu siguranță au dezvoltată această bună capacitate de a vâna insecte. Iar cercetătorii au învățat deja să le domesticească creierul, datorită optogeneticii, o tehnică ce ajută intervenția asupra anumitor neuroni prin intermediul laserului.
Această echipă, în plus, a oferit un cadru conceptual nou în ceea ce privește funcțiile unei zone cerebrale numită amigdala centrală, care se știe că este critică pentru procesul emoțional, practic la toate speciile de vertebrate studiate. Pentru că acolo au reușit să localizeze instinctul de vânătoare, care, la rândul lui, se împarte în două părți bine diferențiate. Pe de o parte, capacitatea de a reacționa rapid la vederea prăzii și de a se lansa după ea pentru a o prinde. Pe de altă parte, abilitatea de a-și folosi mandibula, în coordonare cu ghearele, pentru a ajuta mușcăturii mortale a obiectivului său.
La activarea acestui grup de neuroni din amigdală, șoarecul studiat se lansa neabătut la vânătoarea oricărui obiect pe care îl întâlnea în drumul său, chiar dacă nu îi era foame. Este adevărat, niciodată nu se întorcea împotriva altor șoareci care se aflau în jurul său. Asta înseamnă că instinctul de vânătoare se circumscrie unei nevoi specifice de a se alimenta, după cum explică autorii studiului. Comunicatul de presă din Cell vorbește despre șoareci ca despre zombi, cum sunt cei din The walking dead, dar lui Araujo nu-i convine în totalitate termenul de comparație, tocmai pentru acest aspect: nu generează o agresiune indiscriminatorie în jurul său.
”Incapacitatea de a începe imediat căutarea prăzii s-ar putea descrie ca un instinct defect de prădător”
Ulterior, au atacat conjunctul de neuroni care controlează cele două secvențe de mișcări pentru a încerca dezactivarea lor. Când au ucis neuronii insărcinați cu vânătoarea și captura, șoarecii au întârziat mult mai mult decât ar fi trebuit în a se lansa pentru pradă, deși aveau forță mușcătoare în mandibulă. La stingerea neuronilor responsabili de mușcătura mortală, cei care controlează mișcările craneofaciale, șoarecii luau cu lăbuța insectele, dar nu-și întindeau gâtul pentru a mușca, iar când o făcură, mușcătura era cu 50% mai ușoară decât a celorlalți șoareci. Au reușit să-i facă incapabili de a-și ucide prada, în ciuda faptului că o căutau cu nerăbdare.
Această reușită pune întrebări interesante vis-a-vis de ceea ce înțelegem prin instinct. ”Probabil că, fiind pragmatici, cercetătorii dau vina pe instincte, observând că o specie în particular, este capabilă de anumite acțiuni particulare”, răspunde Araujo. Și adaugă: ”Incapacitatea de a iniția imediat căutarea prăzii, s-ar putea descrie ca un instinct defect de prădător”.”Aș spune, deci, că ceea ce vedem este în principal, o capacitate defectuoasă de a urmări și captura prada”, trasează investigatorul de la Yale. Obiectivul său următor: să înțeleagă mai bine cum se transmit percepțiile senzoriale, cum ar fi vederea sau mirosul prăzii, care fac ca acești neuroni prădători să se activeze.