Vipera, dușmanul nostru din drumețiile montane

Chiar dacă luna august se apropie încet de sfârșit, ne aflăm încă în plină perioadă de vacanță, atât la munte cât și la mare. Din acest motiv, potecile montane din toată țara sunt pline de turiști. Mai mult sau mai puțin pregătiți de drumeție. La munte trebuie să fim atenți în fiecare moment la pericolele care ne pasc la orice pas. Unul dintre aceste pericole sunt viperele care, mai ales în această perioadă sunt foarte lesne de întâlnit mai ales pe potecile mai neumblate din munți.
Potrivit montaniarzi.ro, vipera este un șarpe veninos periculos. Primul lucru care trebuie știut despre vipere este că ele nu atacă decât dacă se simt în pericol sau dacă sunt amenințate și atacate. Perioada de vară este cea în care viperele din zonele montane devin active și potențial periculoase.

Ce tipuri de vipere se întâlnesc în munții României

 În Munții Carpați se cunosc două subspecii de vipere. Vipera ammodytes ammodytes și Vipera ammodytes montandoni. Prima trăiește în partea de sud-vest a ţării, în Munţii Banatului şi Olteniei, ţara Haţegului şi sudul Munţilor Apuseni, iar cea de-a doua, Vipera ammodytes montandoni, are un areal restrâns, fiind prezentă în câteva habitate din Dobrogea continentală. Cel mai frecvent viperele se întâlnesc în Mehedinți, în Munții Cernei, în județul Alba, în Cheile Cibului (rezervație naturală protejată care găzduiește una dintre cele mai populate zone din țară cu această specie) din Munții Apuseni. Tot în județul Alba se află o rezervație de vipere de fâneață (specie care a fost pe cale de dispariție). În zona Hunedoara viperele pot fi întâlnite în Masivul Retezat, pe Defileul Jiului și în zona Cetății Deva. Mai recent au fost descoperite vipere și în Sibiu, în zona stațiunii Păltiniș.
În România există 23 de specii de vipere cunoscute, pe lângă vipera cu corn, care este cea mai mare, există și vipera neagră (cu cruce, sau vipera de munte, întâlnită în tot lanțul Munților Carpați) și vipera de stepă (în Dobrogea, Delta Dunării și șesurile din |Moldova).
Vipera ammodytes este cea mai mare viperă din România putând atinge chiar 90 de centimetri lungime, masculii fiind mai mari decât femelele și mai agresivi. Vipera ammodytes ammodytes își desfășoară activitatea în habitate de stâncărie cu roci eruptive sau calcaroase și cu arbuşti pe malurile apelor şi în pădurile de foioase, pătând fi întâlnită până la altitudinea de 2000 de metri. Este sensibilă la frig, iar vara când temperatura mediului exterior este ridicată, se ascunde la umbră sub stânci sau pietre. Aceasta este vipera care poate fi întâlnită în zonele de munte, în arealul menționat.
În România, vipera (ambele subspecii), sunt protejate de lege conform convenției de la Berna ratificată de România în toate ariile naturale protejate, fiind considerată specie de interes comunitar și este sub protecție strictă.

Cum recunoaștem vipera de alți șerpi inofensivi

 Vipera are capul triunghiular și lat, delimitat bine de gât. Botul ascuţit este prevăzut cu un corn nazal moale, acoperit cu solzi dispuşi în două, trei sau patru serii transversale între scutul rostral şi apex. Coloritul dorsal al ambelor subspecii este de la cenuşiu până la brun şi o bandă în zig-zag constantă. Solzii dorsali sunt carenaţi şi aşezaţi în şiruri longitudinale. Culoarea masculilor este cenuşie sau gălbuie ajungând până la galben-albicios, iar la femele culoarea este nuanţată mai mult spre brun sau arămiu. Dunga în zig-zag este brună, uneori neagră, având formă ondulată, sau alcătuită dintr-o succesiune de romburi, fiind mai estompată la femele și bine nuanțată la masculi. Vârful cozii poate varia de la portocaliu până la roşu-cărămiziu. La masculi se evidențiază pe cap o pată îngustă brună-neagră ce se întinde între ochi şi colţul gurii.
În zonele unde trăiesc vipere, (până la urmă este habitatul lor), măsurile de siguranță și atenția excursioniștilor este esențială și cea mai sigură cale de a evita incidentele neplăcute.

Ce facem dacă cineva din grup este mușcat de o viperă

 În cazul în carer o viperă atacă și mușcă, trebuie anunțat de urgență Serviciul Salvamont și 112. Măsurile imediate pe care le putem lua noi până la sosirea echipelor de intervenție sunt imobilizarea victimei, care nu se va mai deplasa pe propriile picioare, nici ajutată nici dacă poate face acest lucru. Este foarte important ca cel mușcat să rămână cât mai imobil cu putință, la orizontală. Victima trebuie să fie bine învelită, (va avea frisoane), și să fie huidratată. Nu folosiți garouri și nici nu încercați aspirația rănii cu gura. Nu se pune gheață pe rană. Victima nu va mânca nimic, și în nici un caz nu trebuie să consume cafea sau alcool până la sosirea salvatorilor. Evident, dacă există această posibilitate victima trebuie transportată cât mai rapid la spital.
Serul antiviperin are un efect complet și înlătură toate efectele mușcăturii dacă este administrat în următoarele cinci ore după mușcătură, ceea ce înseamnă un timp suficient de lung pentru a exclude situațiile extreme.
Respectarea regulilor de siguranță pentru cel mușcat sunt măsuri esențiale și extrem de importante care, în caz de nevoie, trebuie îndeplinite. Riscurile ca o persoană să moară de pe urma unei mușcături de viperă sunt rare, deoarece mai mult de jumătate dintre mușcături sunt „uscate”, fără inoculare de venin. Oricum cel care este mușcat trebuie dus cât mai repede la medic, în condițiile descrise. Simptomele care arată că vipera a inoculat venin apar la circa o oră de la mușcătură și se manifestă prin tumefierea zonei mușcăturii, durere violentă, greață, vărsături, senzație acută de sete, transpirații reci, accelerarea pulsului și respirație accelerată.

Nu trebuie însă să fim dușmanii viperelor

 Nu trebuie să uităm în nici un moment că în cazul în care intrăm în pădure, sau urcăm pe munte animalele din zonă, inclusiv viperele nu ne atacă. Ele sunt în habitatul lor natural, iar noi suntem intrușii în acel habitat. De aceea nici un animal nu este de condamnat dacă își apără teritoriul. Noi, ca turiști, trebuie să fim responsabili și să încercăm pe cât posibil ca în timpul excursiilor și drumețiilor noastre să îi deranjăm cât mai puțin pe „locatarii” de drept ale locurilor prin care trecem.